Discutam despre comunicare si moduri in care sa relationam astfel incat sa avem cat mai putine conflicte si cat mai multe intelegeri. Divagam. Continuam cu stima de sine si feluri in care proiectam in relatiile noastre, inclusiv in cele de la locul de munca, tot felul de balauri care nu exista si cream drame pe care in realitate nu le-am incheiat din vremuri pe care nu ni le mai amintim.

“Siguranta de sine are limitele ei.” le spun incantata fiind de aceasta descoperire pe care si eu am inceput sa o cunosc de curand si care ma face sa ma simt mai bine in pielea mea de muritor imperfect.

Ma privesc uimiti si pentru o fractiune de secunda pot sa jur ca intreaga sala isi tine respiratia.

“Cum adica?”

“Voi vreti sa fiti siguri pe voi in orice situatie si in orice relatie?” ii intreb privindu-i cu empatia celui care a trecut prin drumul spinos al perfectiunii si intre timp s-a eliberat de el, in mare.

“DA!!” raspund colectiv puternic si apasat.

Oftez. Mi-e teama ca voi fi omul care ii va dezamagi.  Oricum ar fi, eu am o datorie fata de ei si fara de adevarul pe care l-am trait sa rostesc lucrurile asa cum le vad si le consider ca fiind reale.

Ma intalnesc tot mai des cu aceasta asteptare, mai ales fixata la cei mai tineri dintre noi. Vad tineri de 20 -25 de ani, pironiti in pantofii grei ai perfectiunii, siluiti de greutatea ei implacabila, straduindu-se sa isi arate, in primul rand lor, ca totul merge ca in basme.

In 2019, basmele s-au mutat din carti si filme cu printi. Ele traiesc acum pe Instagram sau Facebook si poarta haine de hipster, calatorind in locuri cu soare, in gasti de prieteni mereu bine dispusi, gustand din placerile vietii si mustind a bine.

Privita din perspectiva asta, nesiguranta nu isi are locul. Meandrele noastre interioare, cu tot haosul lor urat si nevroza pe care o experimentam din cand in cand par doar niste biete impulsuri ofilite care vor disparea pe masura ce vom inainta in varsta si vom deveni tot mai clari si siguri pe noi insine. Sau nu?

Obisnuiam sa alerg si eu dupa acest obiectiv. Ma gandesc acum la el si la mine cu umor si intelegere, in definitiv chiar i-am oferit ani buni de dezvoltare si munca dedicata.

Siguranta suna bine, stiu. Si se simte si mai bine. Si de multe ori este chiar ideala. Dar nu este absolut buna, ca mai toate cele din lumea noastra. Cand suntem siguri pe noi, totul pare la locul lui. Siguranta ne da confort, stare de bine si ne arata ca suntem ok, ca facem bine, ca viitorul nostru este ideal, ca prezentul este bine construit.

Intr-un fel, siguranta este ca un happy-end minunat.

Problema ei este insa fix asta, siguranta este un happy end.

Ea nu vorbeste despre proces, despre travaliul creatiei noastre, despre intrebarile pe care ni le formulam de mii de ori poate in mintile noastre cu speranta unui rezultat bun.

Siguranta nu ne scoate din ceea ce stim, nu este curioasa, nu ne invata cum sa facem un lucru nou sau poate un lucru vechi intr-un fel nou.

Vorbind despre nesiguranta de sine, filozoful Alain de Botton spune:

“Oricine nu este jenat de omul care era anul trecut probabil ca nu invata suficient de mult.”

Privind din perspectiva asta, lipsa sigurantei, sora ei mai urata – poate doar pentru ca nu o primim noi cu bine – este cea care ne ajuta sa ne dezvoltam, ne coboara din coconul certitudinii absolute si ne impunge cu intrebari uneori de-a dreptul inconfortabile.

Am fost invatati sa ne luptam cu nesiguranta noastra. Sa o alungam, hulim, uram si exilam. Dar, ma intreb curioasa, ce ar fi sa o ascultam? Si cum ne-am simti oare daca am sta de vorba cu ea? Nu sa o decretam presedintele nostru interior, ci sa stam la masa cu ea, sa deschidem un dialog. In definitiv, oricum ne-am uita, nesiguranta de sine nu pleaca niciunde. Ea ne insoteste cam peste tot. Caci ea suntem noi si noi suntem ea, parti indivizibile din acelasi aluat interior.

Vrem sa fim siguri pe noi tot timpul? Exista o fractiune mica din umanitate care reuseste acest lucru. Nu au niciun fel de nesiguranta, nu se framanta ca o coca cu nelamuriri si intrebari, nu simt anxietatea atasata si, de fapt, nu simt nimic. Aceste persoane se numesc psihopati si ei chiar nu au nesiguranta.

De fapt, ceea ce noi intelegem uneori abia dupa o intreaga pritocire a vietii, este ca traim intr-o continua negociere intre stari antagonice si tocmai de aici vine puterea noastra.

Nu exista tristete fara veselie, furie fara iubire si siguranta fara nesiguranta. Capacitatea noastra de a fi nesiguri, chit ca asta in sine ne creste la culmi dificile nivelul de anxietate, de a ne intreba daca ceea ce facem este corect sau nu, de a negocia uneori cu zeci de informatii contradictorii venite dintr-un mediu neclar si ambiguu, este exact capacitatea noastra evolutiva de ne adapta si invata.

In fapt, evitarea nesigurantei, este evitarea propriei cresteri personale.

In 2012, un psiholog si profesor universitar la Stanford, a facut cunoscut lumii un nou concept, care ne-a reorganizat ideea despre sucess. Ea l-a numit Growth Mindset (sau mindset de crestere). Eu il consider un concept cu adevarat transformational pentru ca el intoarce cu susul in jos ceea ce noi stim si identificam ca fiind un drum de reusita.

Practic, daca pana la Dweck credeam ca provocarile, obstacolele si efortul nu isi au locul in calea unui om cu adevarat iscusit si talentat in ceea ce face, acum aflam ca ele sunt in realitate indiciul ca lucrurile merg bine. Adica haosul, confuzia si nesiguranta sunt dovezi ca suntem pe un drum de crestere si invatare. Iar greselile pe care le facem sunt resursele de care ne folosim pentru a ne atinge obiectivele. Sau dupa cum spune Susan Cain, un alt psiholog american, “disconfortul este pretul pe care il platim pentru o viata cu sens.”